Procedura simplificată în cazul pedepsei detențiunii pe viață. Problema schimbării încadrării juridice

O situație rar întâlnită în practica judiciară dar interesantă din punct de vedere cazuistic o reprezintă ipostaza în care inculpatul este cercetat pentru o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar în timpul cercetării judecătorești instanța schimbă încadrarea juridică într-o infracțiune care nu prevede pedeapsa detențiunii pe viață, spre exemplu din infracțiunea de tentativă la omor calificat în infracțiunea de tentativă la omor.

În mod normal, instanța dispune citirea actului de sesizare, iar ulterior întreabă inculpatul dacă recunoaște sau nu fapta. Totuși, având în vedere modul în care este redactat art. 374 alin. (4) Cod procedură penală, la o citire atentă a acestuia se poate observa cu ușurință faptul că legiuitorul a exclus de plano procedura simplificată în cazul infracțiunilor care prevăd pedeapsa detențiunii pe viață.

Astfel, instanța nu are obligația să întrebe inculpatul dacă recunoaște sau nu fapta, motiv pentru care aceasta dispune judecarea cauzei conform procedurii de drept comun.

Dacă pe parcursul cercetării judecătorești are loc schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune care nu prevede pedeapsa detențiunii pe viață, declarația inculpatului la momentul respectiv prin care recunoaște fapta este lipsită de efecte întrucât momentul procesual până la care putea recunoaște fapta este cu mult depășit, motiv pentru care limitele de pedeapsă nu pot fi reduse cu o treime.

Conform art. 396 alin. (10) ,,Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (1¹) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime ”.

După cum se poate observa, dacă instanța respinge cererea prin care inculpatul solicită procedura simplificată dar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare limitele de pedeapsă prevăzute de lege de reduc cu o treime.

Având în vedere exemplul prezentat mai sus, instanța dispune judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun, fără să întrebe inculpatul dacă recunoaște sau nu fapta, motiv pentru care textul este inaplicabil și astfel nu ne încadrăm pe niciuna dintre ipotezele regăsite la art. 396 alin. (10), aspecte care conduc la nerespectarea dreptului la un proces echitabil.

În mod evident, există opțiuni atât pentru a preîntâmpina dar și rezolva un asemenea scenariu.

Cel mai eficient mecanism presupune ca inculpatul să recunoască situația de fapt așa cum este prezentată în rechizitoriu cu excepția elementului care atrage incidența infracțiunii de omor calificat, spre exemplu premeditarea, și să solicite judecarea cauzei conform procedurii simplificate, chiar dacă instanța nu ar pune în discuție acest aspect, având în vedere modul în care este redactat art. 374 alin. (4).

În mod evident, instanța urmează să respingă solicitarea inculpatului dar cu mențiunea că dacă instanța reține aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, astfel că în acest caz art. 396 alin. (10) devine aplicabil.

Dacă se ajunge direct ca judecarea cauzei să aibă loc conform procedurii de drept comun, consider că instanța de fond dar și cea de apel ar trebui să reducă limitele de pedeapsă cu o treime deoarece efectuarea cercetării judecătorești nu s-a datorat poziției procesuale a inculpatului, ci a fost impusă de încadrarea juridică dată faptei prin actul de inculpare, împrejurare ce excludea de plano procedura de judecată în cazul recunoașterii învinuirii.

Faptul că acesta a fost trimis în judecată pentru o faptă sub forma unei încadrări juridice greșite care nu permite acestuia să beneficieze de procedura simplificată nu poate fi imputată inculpatului deoarece în urma cercetării judecătorești instanța a ajuns la concluzia că fapta reținută și care a fost recunoscută de inculpat (care nu mai este necesar să fie identică cu cea reținută în actul de sesizare) ar trebui să primească o altă încadrare juridică decât cea a unei infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață.

Nu în ultimul rând, omisiunea instanței de fond și a instanței de apel de a reduce limitele de pedeapsă cu o treime constituie motiv de recurs în casație conform art. 438 alin. (1) pct. 12 ,,s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

În doctrină s-a avansat un punct de vedere pe care l-am putea echivala unei propuneri de lege ferenda, potrivit căruia ,,textul art. 374 alin. (4) Cod procedură penală ar fi trebuit să stabilească obligația instanței de a aduce inclusiv la cunoștința inculpaților aflați în situația dată a dispozițiilor privind procedura simplificată de judecată și chiar să aplice procedura de la art. 375 Cod procedura penală, cu consecința respingerii cererii inculpatului din cauza infracțiunii deduse judecății. Îndeplinirea unei asemenea proceduri ar deschide calea și acestor inculpați de a beneficia de dispozițiile art. 396 alin. (10) Cod procedură penală privind reducerea limitelor de pedeapsă, dacă în urma cercetării judecătorești instanța ar ajunge la concluzia că fapta reținută și care a fost recunoscută de inculpat (care nu mai este necesar să fie identică cu cea reținută în actul de sesizare) ar trebui să primească o altă încadrare juridică decât cea a unei infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață”.[i]

[i] V. Văduva, în N. Volonciu ș.a., op. cit., p. 1085.

Avocat Tiberiu Florea