Trimiterea cauzei spre rejudecare în situația nemotivării hotărârilor

Rezumat: Articolul face referire la remediul procesual adecvat în situația nemotivării sau motivării insuficiente a încheierilor judecătorului de cameră preliminară, atunci când părțile, în special inculpatul, prin avocați, formulează cereri și ridică excepții, iar instanța de fond analizează în mod superficial cauza, aspecte care conduc la ideea că argumentele nu au fost ,, ascultate ”, motiv pentru soluția care se impune este trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă legislația națională nu prevede în mod expres acest caz de trimitere spre rejudecare, dar acest lucru se impune pentru a se respecta dreptul la un proces echitabil.

Cuvinte cheie: cameră preliminară, nemotivarea încheierilor, contestație, drept la apărare, dreptul la un proces echitabil, imposibilitatea exercitării controlului judiciar, art. 282 Cod procedură penală.

În prezent, procedura de cameră preliminară are o importanță deosebită în legislația națională, iar prin natura ei fiind aptă să influențeze în mod decisiv cursul procesului penal, motiv pentru care revine în sarcina judecătorilor să soluționeze în mod temeinic și fundamentat cererile și excepțiile invocate de părți, fără să neglijeze aplicarea unor sancțiuni adecvate atunci când este necesar.

Din nefericire, în practica judiciară există situații când, în mod obiectiv, se poate constata că încheierile judecătorilor de cameră preliminară nu sunt motivate sau sunt motivate în mod insuficient, din acest motiv actul de justiție fiind susceptibil să fie compromis.

În ceea ce privește calea de atac a contestației, conform art. 425¹ alin. (7) pct. 2 lit. b) Cod procedură penală, legislația națională prevede un singur caz de retrimitere spre rejudecare, respectiv nerespectarea dispozițiilor privind citarea.

Totuși, aceste aspecte nu au oprit instanțele naționale să admită contestația, să desființeze încheierea penală atacată și să dispună rejudecarea cauzei de către un judecător de cameră preliminară din cadrul aceleiași instanțe.

Situația premisă se naște în momentul în care instanța de fond nu realizează o examinare minimă a motivelor de nelegalitate pe care inculpații le-au invocat în susținerea cererilor, limitându-se la reluarea, într-un mod neconvingător, a argumentelor parchetului, fără a le însoți de o analiză proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante.

Simplul fapt că instanța de fond a reprodus în totalitate concluziile parchetului nu constituie un motiv de nelegalitate, dar reproducerea acestora fără ca instanța de fond să examineze în mod efectiv și consistent argumentele și elementele de probă invocate de inculpați echivalează cu nemotivarea hotărârii, rezultând așadar că dreptul la un proces echitabil nu este respectat deoarece considerentele pe care se sprijină soluția nu aparțin completului de judecată.

În condițiile în care dispozițiile Codului de procedură penală nu prevăd posibilitatea, după momentul începerii judecății, a unei reformări a conținutului încheierii pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară, drept urmare, revine în sarcina judecătorului obligația de a proceda la un examen integral și aprofundat, tocmai pentru a respecta dreptul inculpaților de a le fi în mod real ,,ascultate” cererile.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un raționament logico-juridic, un silogism, care chiar dacă nu înseamnă un răspuns detaliat raportat la toate argumentele aduse de parte nu presupune ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor esențiale, acestea care prin conținutul și natura lor fiind susceptibile să influențeze soluția.

O astfel de abordare superficială constituie doar o motivare aparentă, iar nu o motivare reală și cuprinzătoare, într-o manieră concretă raportat la întreg materialul probatoriu al cauzei, astfel că echivalează cu o necercetare corespunzătoare a obiectului procedurii de cameră preliminară, respectiv verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de procedură de către organele de urmărire penală, precum și verificarea competenței și a legalității sesizării instanței.

Elementul esențial într-o astfel de situație implică viciul procesual produs, respectiv imposibilitatea exercitării controlului judiciar.

Practic, cererile și excepțiile invocate în cauză de către inculpați ar fi analizate pentru prima dată chiar în cadrul contestației, de către instanța de control judiciar, ceea ce înseamnă că inculpații nu ar avea acces la exercitarea controlului judiciar față de ultima încheiere, hotărârea fiind definitivă.

Nerespectarea dispozițiilor art. 403 alin. (1) Cod procedură penală și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului conduce la o vătămare deosebită a dreptului la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil.

Având în vedere că legislația națională nu cuprinde un mecanism apt care să asigure plenitudinea dublului grad de jurisdicție impus de normele procesual penale naționale și convenționale, remediul procesual adecvat, capabil să înlăture vătămare cauzată, fiind anularea încheierii pronunțate de prima instanță în condițiile art. 282 Cod procedură penală și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Avocat Tiberiu Florea